SITUAŢIUNEA

S-ar zice că, de la o vreme, competenţa noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană, pînă la teoria catastrofei, de la „marginile“ disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate), pînă la „culmile“ ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am obţinut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranţă. Speranţa ne apare, cînd vorbim astfel, ca o virtute condiţionată. Adică o virtute care nu subzistă decît „cu motiv“ sau „în anumite condiţii“. Dar este virtutea, în general, compatibilă cu determinismul conjuncturilor? E ca şi cum ai spune: „sînt curajos, numai dacă mi se dau garanţii de imortalitate“, sau „nu mai am nici un motiv să fiu bun“. A-ţi pierde speranţa cînd circumstanţele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată şi, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ţi pierde speranţa nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eşec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic…

Articol complet:
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=298&cmd=articol&id=11735

Cultul mizeriei la romani

Nu, nu este vorba despre gunoaiele aruncate pe fereastra apartamentului sau din goana autoturismului. Nici de refuzurile organice placute, se pare, atat de mult de stapanii de caini. Cu toate ca ar merita scris si despre absenta cultului curateniei la romani, vreau sa atrag atentia aici asupra unei alte probleme.

“Cultul mizeriei”, la care ma refer, are a face cu – deja – un loc comun al cinematografiei romanesti. Este vorba despre agasanta, cel putin pentru mine, rotire a carului de filmare in jurul tomberonului de gunoi. Aproape tot ceea ce apare in filmele romanesti post-decembriste tine de un soi de satisfactie a mucegaiului, de o preferinta cvasipatologica pentru urat.

Aproape fara exceptie, filmele mari romanesti, din ’90 si pana astazi, filmele plimbate si premiate pe la renumitele festivaluri internationale de cinematografie sunt creatii care se incapataneaza sa nu prezinte nimic altceva decat patologia urbana, ghena si Gheena romaneasca.

O promiscuitate ubicua inteleneste tot si le arunca pe toate intr-un amestec sordid de neputinta, nepasare si suflet negru. Daca ar fi ca un strain sa isi faca o impresie despre Romania si despre romani avand la dispozitie exclusiv filmele romanesti din ultimii 15 ani, nu ar putea ajunge decat la o singura concluzie: de tara asta trebuie sa te feresti ca de dracu’ in persoana!

Asa ca nu pot sa ma feresc de urmatoarea dilema: sa ma bucure sau nu succesul fabulos al unui film precum “Moartea domnului Lazarescu”? Sa fii satisfacut ca un produs cinematografic romanesc este apreciat si vandut atat de bine? Sau sa-ti provoace tristete “realitatea” pe care o infatiseaza lumii celei mari?

Articol complet: http://www.contabilul.ro/a/3465/Editorialul-de-Weekend:-Cultul-mizeriei-la-romani.html